Functia de echilibrare a fortelor ocluzale
4.1. Ipoteze privind modul de echilibrare a fortelor ocluzale
In unitatea morfo-functionala compusa din dinte, parodontiu si osul alveolar, in timpul actiunilor de masticatie ce sunt insotite de reale si considerabile forte, intervin procese care pana in prezent sunt incomplet elucidate. In incercarile de interpretare/explicare a acestor procese, se porneste de la diverse premize, unele in consens, altele in contradictie, cum ar fi:
– are sau nu mobilitate naturala dintele ?
– substanta care umple spatiul dintre dinte si alveola este o simpla membrana sau contine si lichide ?
– aceste lichide pleaca sau nu in afara alveolei odata cu deplasarea dintelui ?
– substanta de legatura dintre dinte si alveola se comporta ca o structura omogena amorfa sau fasciculara ?
Deoarece se porneste de la diferite premize, rezulta mai multe ipoteze (8, 12, 14, 24, 115) privind modul de echilibrare (absorbtie) a fortelor ocluzale (FO):
A. Ipoteza vasco-elastica considera ca prin deplasarea dintelui in spatiul periodontal se imping prin orificiile alveolei osoase sangele, limfa si chiar lichidul interstitial, realizand o amortizare hidraulica-hidrodinamica. Prin revenirea fibrelor ligamentare care au fost intinse datorita deplasarii dintelui si prin presiunea exercitata de sangele din arteriole, se aduce dintele in pozitia initiala si se reface volumul lichid din spatiul alveolo-dentar.
Este un proces de pompare (refulare-aspiratie) a lichidelor din spatiul alveolo-dentar in afara alveolei si inapoi.0
B. Ipoteza tensiunii ligamentare considera ca prin deplasarea dintelui se intind fibrele ligamentare alveolo-dentare. Fibrele sunt elastice si permit astfel alungirea. Nu se ia in considerare dislocuirea de lichid din spatiul alveolo-dentar fara de care nu poate fi facuta deplasarea dintelui.
Prin aceasta alungire a fibrelor ligamentare alveola este tractionata spre interiorul ei si se blocheaza inaintarea dintelui.
C. Ipoteza tixotropica considera ca FO sunt absorbite prin modificarea reversibila din faza lichida in faza de gel a substantei ce umple spatiul alveolo-dentar.
Asemenea fenomene fac obiectulrheologiei ce studiaza deformarea lenta a corpurilor solide sub influenta solicitarilor mecanice si tixotropiei care studiaza reversibilitatea sol-gel sub actiunea unor forte de comprimare.
Se considera ca intreg continutul spatiului alveolo-dentar are comportamentul de gel (tixotropic) a carui vascozitate se modifica in functie de marimea fortelor ocluzale, in fond a presiunilor produse de ele.
D. Ipoteza echilibrarii fortelor ocluzale prin descompunerea lor in forte de presiune (P) si tractiune (Ft) pe lama alveolara (ipoteza Leriche), considerand ca spatiul alveolo-dentar este incompresibil, inchis. Deplasarea dintelui in alveola se face fara dislocuire de lichid, ceea ce nu corespunde realitatii.
E. Ipoteza echilibrarii FO prin deformarea osului considera ca FO se transmit direct osului prin intermediul desmodontiului, iar elasticitatea osului preia aceste forte.
F. Ipoteza comportamentului de membrana al spatiului dento-parodontal considera ca spatiul dintre os si dinte este redus si periodontiul se comporta ca o simpla membrana (pelicula).
4.2. Aprecierea critica a ipotezelor
Toate aceste ipoteze considera ca absorbtia FO se face prin deformare elastica, tixotropie si fenomene hidrodinamice.
Parodontiul este considerat un simplu sistem mecanic, un sistem fizic fara reactie.
Nici una dintre ipoteze nu poate explica functionarea parodontiului, capacitatea de a prelua FO extraordinar de mari, faptul ca dintele zdrobeste cu partea lui lata coronara alimente extrem de dure si nu intra decat in cazuri cu totul accidentale, cu partea lui ascutita – radacina – in osul spongios al alveolelor dentare, cu toate ca rezistenta la rupere a osului este mai mica decat fortele suportate de dinte. Acest fapt poate fi explicat numai printr-o disipare a FO in structura de dispersie a oaselor craniene.
In realitate, parodontiul este un sistem biologic integrat, care se autoprogrameaza, se autoregleaza, se autoregenereaza si isi pastreaza homeostazia.
Se poate demonstra ca, daca luam in calcul valori maxime posibile pentru efectele considerate de fiecare ipoteza, nu se pot obtine echilibrari ale fortelor ocluzale in timpul masticatiei, desi acest proces de echilibrare se produce ciclic la fiecare miscare a mandibulei.
Prin urmare, echilibrarea fortelor ocluzale este mult mai complexa decat explicatiile pe care le ofera aceste ipoteze.
4.3. Autoreglarea echilibrarii si disiparii fortelor ocluzale
O noua ipoteza (cercetare personala) privind absorbtia FO si anume echilibrarea si disiparea autoreglata a FO a fost emisa si dezvoltata incepind cu anii ‘70 (5, 6, 7, 8, 9).
Ipoteza s-a constituit pe baza unor cercetari prin calcul matematic, reprezentare schematica, model mecanic marit la scara. Aplicarea unor concepte si relatii din cibernetica, teoria sistemelor, mecatronica etc. demonstreaza modalitatea de functionare a parodontiului, iar modelarea fizico-matematica confirma ipoteza.
Noua ipoteza analizeaza sistemic parodontiul si considera ca absorbtia FO se realizeaza pe trei nivele de reglaj:
1. Reglarea marimilor de intrare in sistem:
A. controlul contractiei muschilor masticatori FM.
B. transformarea FM in FO prin adaptarea dintilor si parodontiului.
2. Absorbtia in parodontiu a FO.
3. Disiparea FO in structura de dispersie.